Merg in metrou, ma uit la oameni, la trasaturile lor: nasuri drepte sau carne, ochi mari, migdalati, apropiati sau indepartati de nas, buze pline sau subtiri... barbati, femei, adolescenti, batrani, copii...
De cele mai multe ori imi place sa-i urmaresc pe oamenii care tac, ale caror ganduri sunt mai aproape sau mai departe de vagonul, care-i duce spre destinatie. Putini sunt cei ce zambesc...
Urmarind oamenii, am observat ca, fiecare din ei traieste intr-o lume aparte, desi toti la un loc cream o societate... E atat de ciudat ca aparent suntem la fel, maini, picioare, cap, minte, suflet, emotii atat pozitive, cat si negative, dar in acelasi timp suntem atat de diferiti, noi - oamenii...
Ne leaga nevoia de iubire, afectiune, tanjim dupa dragoste, dar cand o avem, de cele mai multe ori, nu stim ce sa facem cu ea.
De mici, copiii sunt educati ca dragoste se da la schimb, ca cineva trebuie iubit mai mult decat altul si altele de genul acesta... dar putini sunt cei care stiu sa daruiasca si sa iubeasca neconditionat. Acestia sunt niste oameni fericiti si pe ei ii recunosti din multime...
